Dragostea și pasiunea pentru cinema, pentru “spectacolul cinematografic” nu a fost suficientă pentru a opri distrugerea și dispariția a sute de cinematografe. Din cele 400 de cinematografe existente în Romania în anii ’90, astăzi funcționează mai puțin de 30. Puținele cinematografe care au supraviețuit rulează filme pentru doi-trei spectatori rătăciți, de pe pelicule zgâriate, în săli proiectate cândva pentru sute de spectatori, prea călduroase vara, prea friguroase iarna. Aparenta liniște din jurul acestor locuri ascunde poveștile incredibile ale celor care lucrează în ele. Sunt cei din cabina de proiecție, din ghiseul de bilete, din atelierul din spatele cinematografului. Pentru ei, aceste locuri înseamnă mult, sunt spațiile lor intime în care și-au petrecut cea mai mare parte din viață și de care nu se pot despărți. Sunt locuri sumbre, dar totodată pline de viață care ascund povești aproape suprarealiste, uneori mai puternice decât cele din filmele care rulează, de data asta cu eroi adevărați, pe care viața nu i-a plasat pe ecran ci în spatele său – iubiri cu deznodământ necunoscut, copii pierduți într-o junglă de peliculă, pensionari care caută nemurirea într-o sticlă de rachiu, oameni singuri care-și pun nădejdea în forțe supranaturale.